Acum vreo 10 ani pe cînd încă mai lucram ca fotograf la Muzeul ASTRA din Sibiu, împreună cu un coleg muzeograf, am plecat în Munţii Vrancei să găsim urmele unei cetăţi a druizilor. Sursa de inspiraţie, un articol dintr-o veche revistă de călătorii. Am pornit aproape copilăreşte, după indicii aproximative din revistă: descrierea unei văi, vederea de pe un vîrf, şi cel mai important indiciu: platoul pe care era cetatea se vede de pe singurul vîrf pe care cresc jnepeni în Munţii Vrancei. Şi atît. Am fost, am identificat platoul, la mulţi kilometri distanţă, şi de atunci…

   După vreo cîţiva ani, mai citind, mai studiind, am gasit in Munţii dintre Olt şi Jiu un loc care se aducea a loc pentru traiul si servind scopurilor druizilor. Am convocat pe cei care urmau să-şi dea părerea autorizată, cu greu, că maşina nu urcă pînă acolo… Am plecat seara din Păltiniş, cu corturile în spate. Am mers aproape toată noaptea, ca lupii în lumina lunii (mai tîrziu, după aceea tură, mi-a venit ideea de a pune la cursul de ghizi montani şi proba “Goana Lupilor” de care unii îşi amintesc cu groază, alţii cu un zîmbet în colţul gurii…). Am pus corturile spre dimineaţă, în poiana de sub vîrful ce dă numele masivului prin care trecusem peste noapte. Am dormit cîteva ore, am împachetat şi am pornit mai departe. În miezul zilei am ajuns la ţintă, deasupra unei căldări glaciare, care pînă nu demult adăpostea un lac. După ce ne-am tras răsuflarea am început studierea împrejurimilor.

   Eu fotografiam, ceilalţi studiau pietrele. Arheologul venit cu noi bombănea mereu un “să fiu al naibii…” Din dreptul altarului se vedea, acoperit de ierburi, un platou asemănător cu cel pe care îl căutam în Munţii Vrancei cu ani în urmă. Am pornit toţi spre platou, pe care n-am mai ajuns niciodată. O furtună cum numai în acesti munţi se poate isca, pur şi simplu ne-a împiedicat să ajungem pe platou. Ne-am întors la altar şi ne-am adapostit între pietre, protejînd hainele şi echipamentul, aşteptînd să treacă urgia. Dar n-a trecut, şi peste vînt şi ploaie a început să fulgere în jurul nostru. Era semnul că trebuia să ne lăsăm la vale. Creasta prezenta pericolul electrocutării. Fugeam drept spre vale, în stilul “Baştanului” ca MIG-urile. Am ieşit pe Valea Sadului, undeva mai sus de Răspîntia Conţului. Uzi, plini de noroi şi obosiţi, am poposit la Cantonul Şerbănei, spre norocul nostru, închis numai cu o sîrmă. După instalare am evaluat pagubele: altimetrul unui coleg spart, aparatul meu foto ud, desenele arhitectului-varză, pantaloni rupţi, o talpă de bocanc dezlipită. Zgîrîieturile nu se pun.

   A doua zi, pentru că ne aştepta un drum de întoarcere lung şi istovitor, am îngropat pietrele luate de pe lîngă altarul ciudat din Creastă, undeva în spatele cantonului. Ne-am zis că vom veni vreodată cu o maşină să le ducem la Sibiu. N-am mai fost… Arheologul emigrat in Canada, colegul muzeograf şi-a schimbat specializarea şi e dus cu serviciul prin China, eu împiedicat în Cluj şi rămas acolo. Dar presimt că ne vom aduna şi, în sens invers de acum (vom avea o bază de plecare mult mai bună de la noua Casă Şerbănei) vom urca să ne terminăm treaba. Lista participanţilor e deschisă.