Se consideră că avalanşele se pornesc din zăpezile proaspăt căzute peste altele vechi, tasate, dar aceasta nu este o regulă, cunoscându-se cazuri când s-au desprins blocuri întregi de gheaţă şi zăpadă. Călătorul trebuie să ştie despre avalanşe că ele reprezintă un mare factor de risc, dar că pot fi evitate accidentele – de cele mai multe ori mortale – dacă se cunosc anumite reguli de circulaţie pe potecile şi văile înzăpezite. Declanşarea avalanşelor se produce în general, după ninsori abundente, dar nu numai oamenii le pot provoca, prin trecerea peste cornişe, ci şi vântul care bate şi le presează continuu; soarele care le topeşte; propria greutate a acestor straturi care strică la un moment dat echilibrul şi tensiunea lor interioară; căderea unei pietre; trecerea unei capre negre; zgomotele – împuşcături, strigăte, trecerea unui avion sau elicopter la joasă altitudine – pot de asemenea provoca lavinele.
Pentru a evita avalanşele, în primul rând, iarna nu se circulă în zonele, îndeobşte cunoscute, în care acestea pot fi declanşate. Aceste zone trebuie marcate de către salvamont cu panouri de atenţionare. Se vor folosi numai potecile de acces spre sau dinspre înălţimi, care se numesc „drumuri de iarnă”, de pe versanţii nordici ai văilor. Se vor evita potecile situate pe versanţii orientati spre sud sau sud-vest pe care zăpada este expusă continuu acţiunilor razelor calorice ale soarelui – roşii şi infraroşii, acestea din urmă străbătând şi straturile groase de nori. O altă regulă importantă: nu se va porni la drum dacă în noaptea ce a trecut sau în zilele precedente a căzut zapadă proaspată; se va aştepta la cabană câteva zile. După ninsori proaspete nu se va porni la drum nici dacă a început să bată vântul. Dacă totuşi se merge pe văi înzăpezite, la vremea avalanşelor se vor lua o serie de măsuri. Se va merge numai în grup, doar sub conducerea unui ghid, care cunoaşte bine zona, drumul de iarnă pe unde să ocolească pericolul. Este important ca de rucsac sau de mijloc să avem legată o bucată de cordelină colorată, pentru a putea fi mai uşor reperaţi în cazul unui accident. În zonele periculoase se merge numai în monom, la distanţe de minim 20 metri unul de altul; prin aceasta evitându-se surprinderea mai multor oameni de către avalansă.

Există şi o tehnică de autosalvare a celui surprins de avalansă. El trebuie să ţină cât poate mâinile îndepărtate de corp şi, când este cuprins de zăpadă, să ţină mereu faţa în sus şi să „înoate” continuu în zapadă exact ca în stilul bras; astfel se menţine deasupra zăpezii. Dacă a fost acoperit de zăpadă, omul va trebui să-şi determine poziţia, deoarece în rostogolire este posibil să ajungă cu capul în jos. Poziţia se stabileşte aruncând un obiect – o monedă, o mănusă, ochelari sau pur şi simpu scuipând; gravitaţia ne va arata încotro va cădea obiectul şi aşa cel ce a supravieţuit va şti în ce direcţie să sape cu mâinile, să se mişte ca să iasă de sub zăpadă. Desigur, autosalvarea este posibilă când cineva este surprins sub straturi puţin groase de zăpadă; când ele sunt mari presiunea ce apasă peste cel prins este uriaşă. În asemenea cazuri, deci când nu se poate elibera singur, „prizonierul” trebuie să-şi facă în jurul feţei, imediat, o „pungă” de aer, îndepărtând cât mai mult posibil zăpada din dreptul nasului şi a gurii; este cea mai bună metodă de supravieţuire. Această „pungă de aer” trebuie mereu lărgită şi „spartă” căci din cauza respiraţiei şi a căldurii corpului se topeşte şi formează o peliculă de gheaţă ce nu mai lasă aerul să pătrundă înăuntru.

Extrem de periculoase sunt traseele de alpinism acoperite cu zăpadă, spre primăvară, când noaptea sau ziua a bătut un vânt cald care topeşte zăpada şi „legăturile” ei cu stâncile. În general iarna toate potecile alpine ce duc spre cabanele situate la mare altitudine, spre golurile alpine, cele care traversează vâlcele, hornuri, văioage, jgheaburi, poduri de zăpadă prezintă pericol de pornire sigură a avalanşelor. Este recomandabil să se circule pe timpul iernii în grupuri bine organizate, pilotate de salvamontişti şi ghizi cu mare experienţă.