În caz de accident în primul rând este necesar să ştim ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. Dacă persoana care acordă primul ajutor nu are aceste cunoştinţe se poate întâmpla ca, în loc să ajute, dimpotrivă, să accentueze suferinţa, putând chiar provoca apariţia unor complicaţii care să întârzie vindecarea. Dar nu numai atât, un ajutor incorect acordat poate duce la pierderea definitivă parţială sau chiar totală a capacităţii de munca a accidentatului.
Persoana care acordă primul ajutor trebuie să dea dovadă de calm şi stăpânire de sine. Este necesar să fie îndepărtate persoanele care provoacă panică şi împiedică astfel acordarea rapidă a măsurilor adecvate de prim ajutor. Dacă cel care acordă ajutor nu a fost de faţă la momentul producerii accidentului el trebuie să se orienteze asupra naturii acestuia, cerând informaţii fie de la persoanele din jur, fie, în măsura în care este posibil, chiar de la cel accidentat. Această informare este deosebit de importantă deoarece indică măsurile rapide care trebuie să se adreseze simptomelor principale prezentate de accidentat.
În acordarea primului ajutor este recomandabil să limităm pe cât este posibil orice manevră care accentuează suferinţa accidentatului sau bolnavului, mişcările strict necesare trebuie să fie blânde, precise şi simple. De exemplu, transportul unui accidentat trebuie organizat cu prudenţă şi îndemanare, astfel încât să nu zdruncine, să nu agraveze suferinţa. În caz de traumatism (lovitură violenţă, cădere) este absolut necesar să nu se mobilizeze regiunea traumatizată, să nu se efectueze tracţiuni sau alte manevre asupra ei. Nu sunt indicate nici încercările de a pune osul în poziţia normală în caz de fracturi. Acestea sunt manevre dificile care necesită o pregatire specială.

În condiţiile practicării crescânde a sporturilor de munte accidentul a devenit un fapt inerent, căruia trebuie să-i dăm o atenţie din ce în ce mai sporită. Pentru ca intervenţia să fie promptă şi să poată fi acordat un prim ajutor de calitate, anunţarea unui accident trebuie să cuprindă: locul, posibilităţi de acces, condiţii meteo, ora la care s-a petrecut accidentul, numărul accidentaţilor, diagnosticul prezumtiv, dacă până la ora anunţării i-a fost acordat primul ajutor, datele celui care anunţă accidentul (nume şi prenume, adresa, locul de la care face comunicarea). Ordinea urgenţei acordării primului ajutor, în caz că avem de-a face cu un grup de accidentaţi, este următoarea: cazurile de asfixie, hemoragiile, politraumatisme şi fracturi, urgenţe medico-chirurgicale (otrăviri, abdomen acut etc.). Având în vedere că în majoritatea cazurilor accidentul ne surprinde pe munte şi acţionăm fără să avem asupra noastră materiale tehnice de transport, este absolut necesar să cunoaştem câteva din mijloacele improvizate folosite la transportul accidentatului. Acestea pot fi confecţionate din: o coardă ce se va folosi pentru a transportul în spate al accidentatului, confecţionarea din coardă sau cordelină împletită a unei tărgi, confecţionarea unei tărgi dintr-un hanorac în care s-au introdus beţe rezistente, o raniţă căreia i s-au făcut două găuri pentru transportul în spate al accidentatului, o cracă solida ce poate fi folosită la transport prin târâre etc.

Se face celor accidentaţi care au ajuns în stare de inconştienţă. Respiraţia artificială se face energic, continuu, chiar ore în şir dacă este nevoie, atâta timp cât accidentatul respiră sau îi bate, cât de slab, pulsul; ba chiar şi în cazul unei morţi aparente. Există trei metode de a face respiraţie artificială:
Metoda Sylvester: cel care face respiraţia artificială se aşează la capul bolnavului, cu faţa la el; îl apucă de încheieturile mâinii, i le duce pe piept; i le apasă puternic pe torace, eliminând aerul din plămânii celui inconştient, şi apoi le desface brusc, lateral în formă de cruce, pentru a pătrunde aerul.
Metoda Schafer: accidentatul se aşează pe burtă, cu faţa într-o parte, cu un braţ pus sub cap şi celălalt întins pe lângă corp. Cel ce dă primul ajutor se aşează pe picioarele bolnavului şi se sprijină în mâini pe spatele lui, puţin deasupra rinichilor; apoi apasă pe spate, ritmic, şi dă drumul brusc coastelor din apăsare; se fac aproximativ 15 asemenea mişcări pe minut.
Metoda „gură la gură”: bolnavul este aşezat pe spate, cu capul uşor dat pe spate. Cel care face respiraţia suflă cu putere aer prin gură (sau prin nas) celui accidentat (când se suflă pe gură se ţin închise nările, când se suflă pe nas se închide gura bolnavului). Ritmul acestor insuflări de aer, puternice, prelungi, este de 12 minute.

VN:F [1.9.3_1094]