Info club : Program evenimente 2015 | Contact | Membri | Ture | Actiunea Serbanei | Statut | Intrebari frecvente | Autentificare | Inregistrare
Ghid montan : Carpatii Meridionali : Muntii Cindrel > Cabane > Trasee | Muntii Lotrului > Cabane > Trasee | Muntii Fagaras > Cabane > Trasee
Alte informatii: Galerie Foto | Stiri | Caiet de cantece | Magazine echipament montan | Statiuni montane | Rezervatii Naturale | Sfaturi pentru turisti
2% pentru Amicii Muntilor

Home » Recomandate, Stiri Montane

Istorie şi Adevăr – 40 de ani de Turism Montan

Adaugat la 19 septembrie 2012 de Amicii Muntilor 7.767 vizualizari 4 Comentarii


Istoria Clubului de Turism Montan “Amicii Munţilor” Sibiu – denumit iniţial “Clubul Amicii Munţilor” – cuprinzând date şi fapte născute şi trăite încă de la început din dorinţa înaintaşilor noştri de a apăra natura – se suprapune aproape în totalitate cu zbuciunata existenţă a Refugiului Cânaia din Masivul Cindrel.
În paginile aceleiaşi istorii se regăsesc şi vieţile miilor de membri ai clubului (printre care se numără şi unii dintre noi) care s-au perindat, trăit şi visat în mijlocul evenimentelor ce constituie seva trecutului frământat, ca de legendă al acestui club.
Şi ca orice istorisire, în studiul de faţă veţi întâlni oameni, fapte, evenimente mai mult sau mai puţin personalizate, dar esenţa tuturor relatărilor rezultate din cercetarea unui volum însemnat de pagini de arhivă, precum şi din participarea efectivă de-a lungul anilor, se doreşte a împlini dorinţa firească a membrilor clubului şi nu numai, de cunoaştere a adevărului şi evenimentelor ce au avut loc în cei 40 de ani de existenţă. Dar să intrăm cu gândul în intimitatea timpului…

Anul 1959 – data de naştere a Cantonului pastoral – Cânaia – pe muntele cu acelaşi nume, a fost primul lăstar ce a prins rădăcini în marea grădină a turismului românesc din această parte de ţară.
Rod al muncii unor oameni de treabă din Întreprinderea Judeţeană pentru Execuţia Lucrărilor de Îmbunătăţirea şi Exploatarea Pajiştilor – Sibiu, Cantonul pastoral Cânaia a fost conceput ca loc de cercetare a celor câteva zeci de hectare de pajişti şi păşuni şi adăpost vremelnic la nevoie pentru oamenii de munte.
“Cete” de români, maghiari dar şi saşi, urmaşi ai celor care după 1880 au înfiinţat “Asociaţia Carpatină Ardeleană” (Siebenbürgische Karpatenverein – S.K.V.), au bătut ani buni cărările de munte ce duc şi azi spre şi dinspre acest templu al naturii şi turismului.
Timpul şi-a pus pecetea peste ani. Întreprinderea–mamă nu a mai întreţinut cantonul iar acesta a intrat în paragină vreme de peste 13 ani.

7 februarie 1972 – dată memorabilă în filele acestei istorii!
În interiorul Asociaţiei sportive “Voinţa” Sibiu ia fiinţă “Clubul Amicii Munţilor” prin grija unui mănunchi de oameni în fruntea căruia se afla TOMA BOERESCU – merceolog care a semnat: “Adeziunea nr.1”.
Cine l-a urmat? Ilie Băluţ – instructor sportiv, Mathias Erhard – profesor, Ovidiu Teodorescu – revizor, şi mulţi, mulţi alţii. Iată o dată edificatoare: 7 februarie 1972 – 01 iunie 1974 = 385 de adeziuni!
Documentele de arhivă de mai sus stau mărturie entuziasmului ce s-a născut imediat după înfiinţarea clubului cu tot atâţia oameni care au început reconstrucţia viitorului refugiu Cânaia.
Vremurile ce au urmat au fost marcate de momente îndârjite de apărare a unor idealuri ce abia se născuseră, confuzii şi uneori interese meschine. Din dorinţa respectului pentru adevăr, nu voi comenta prea mult evenimentele ce au urmat, dar merită să fie redate aşa cum rezultă din documentele vremii.
Clubul “Amicii Munţilor” – constituit în februarie 1972 – după doi ani şi jumătate de la înfiinţare, face demersuri în vara anului 1974 împreună cu câţiva membri Salvamont (membri şi ai clubului) şi solicită autorităţilor preluarea Cantonului pastoral Cânaia. Drept urmare se naşte şi ziua de 1 iunie 1974: un grup de oameni inimoşi în fruntea cărora s-a aflat dr. Nicolae Ivan – medic primar legist din Direcţia sanitară a judeţului Sibiu, care de altfel, în 1972, a semnat adeziunea cu nr.19, fiind membru în conducere, împreună cu Nicolae Chiriţă şi Al. Constantinescu – au înfiinţat la sediul pe care l-au denumit de acum Cabana Cânaia, un “Registru cu impresii şi recomandări” după ce luni de zile mai înainte au început să pună pe picioare contrucţia ce sta să se prăbuşească.
Ce a însemnat acest lucru? Sute de saci cu nisip, var, ciment, pături, saltele, obiecte de bucătărie, unelte aduse de acasă şi multe zile de muncă.
Urmare a revigorării edificiului, iubitorii de munte au început să reia potecile ce duc spre liniştea şi pacea naturii. Astfel registrul nou înfiinţat a fost o formă modestă de a ruga pe cei ce vor trece pragul să-şi aducă un mic aport la întreţinerea refugiului. De remarcat profunzimea dar şi simplitatea pură a mesajului: “…vei găsi aici sobe şi pături – rudimentare e adevărat, dar pentru care s-a depus multă trudă. Mereu vei găsi câteva vreascuri ca să te încălzeşti şi când vei pleca, nu uita că şi alţii vor veni şi vor avea nevoie de vâlvătaia lor remontantă…”
Fără cuvinte! …

Răsfoim cu pioşenie filele sutelor de adeziuni ce parcă ne susură tot atâtea nume de temerari; dar ne întoarcem şi la paginile îngălbenite de vreme ale registrului de vizitatori ce ne face să simţim cum mulţimea răvaşelor umple virtual spaţiul refugiului Cânaia şi împrejurimilor cu brazii ce i-au stat de veghe zile şi nopţi. Oare ce ne spun cifrele de mai jos?
– 01 august 1974 – 5 octombrie 1975 = 510 vizitatori într-un an şi 2 luni;
– 18 martie 1978 – 8 ianuarie 1979 = 685 vizitatori în doar 10 luni;
– 06 aprilie 1979 – 22 iunie 1980 = 910 vizitatori într-un an şi 2 luni
Iubitorii de statistici pot observa că numai în cei 3 ani efectivi luaţi în calcul – media celor ce s-au refugiat pentru câteva zile în catedrala Cindrelului a fost de 700 de persoane pe an!
Cu un pic de fantezie ne imaginăm, privită de sus, coloana drumeţilor în care, în timp ce primii sosiţi îşi trag sufletul pe pragul cabanei, cei abia plecaţi la drum încă n-au ieşit din Păltiniş, cu toţii scriind pe harta naturii, cu trupurile lor, cuvintele “Amicii Munţilor”…
Nostalgie? Poate! Dar şi adevăr despre cei ce n-au pregetat să ţină sus flacăra ce mistuia pe dinăuntru trupul şi sufletul celor ce au îngrijit cabana Cânaia precum şi a celor ce îşi refăceau armonia fiinţei lor vizitând inima muntelui vrăjit!
Se cuvine să ne întrebăm totuşi dacă istoria clubului şi a refugiului Cânaia a avut şi o faţă nevăzută până acum a existenţei lor zbuciumate. Dar să lăsăm documentele de arhivă să ne vorbească…

30 septembrie 1974 – Se emite Decizia nr.601 a Consiliului popular judeţean Sibiu – Comitetul executiv:
La propunerea Comitetului executiv al Consiliului popular municipal Sibiu nr. 9606 / 1974 având acordul … (proprietar)… şi acordul Cons.pop. comuna Răşinari nr. 2514/9 iulie 1974, în temeiul Decretului nr. 409/1955, se decide prin articol unic trecerea în administrarea comunei Răşinari, clădirea, grajdul şi o mânză cu nr. de inventar 1006, 1007 şi 7003 – toate aflate în perimetrul cantonului pastoral Cânaia, urmând a fi folosite prin Salvamont şi Asociaţia “Amicii Munţilor”.
Iată că s-a născut şi documentul de aur! Dar să vedem ce s-a întâmplat mai departe!

16 octombrie 1974 – Cu procesul-verbal nr. 1739, încheiat la sediul I.J.E.L.I.E.P Sibiu, se face predarea-primirea cantonului Cânaia (clădire, grajd şi mânză) între vechiul proprietar şi …Salvamont, fără nominalizarea clubului “Amicii Munţilor” – contrar textului deciziei nr. 601 a Consiliului popular judeţean Sibiu; reprezentant unic al Salvamont, dl. Al. Constantinescu (om cu bune intenţii – zicem noi) care în diverse situaţii se bucura de dubla sa calitate de reprezentant al Salvamont dar şi al Clubului “Amicii Munţilor”, fiind – se pare – membru la ambele asociaţii.
NOTĂ: Deşi primăria Răşinari, proprietar al terenului pe care este construit refugiul Cânaia, aceasta nu este prezentă la preluarea obiectivului în data de 16 octombrie 1974 de către Salvamont.
“Enigma” se va descoperi în actul următor când:

La 25 octombrie 1974 – prin proces-verbal nr. 1578, primăria Răşinari predă obiectivul Cânaia, din “administrarea” sa, reprezentantului “Clubului Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu” “Amicii Munţilor”, domnului Al. Constantinescu – în custodie – “cu rezervarea dreptului de a prelua în administrare directă în cazul în care necesităţile o impun”. E ceva neclar?! Dl. Constantinescu, în acest document, este de această dată, reprezentantul clubului, salvându-i onoarea.
Cum istoria are şi părţile ei crude, după numai un an şi cinci zile se va produce o adevărată dramă: mânza de sub inventar nr. 7003, va fi reformată sub privirile înceţoşate de milă ale reprezentanţilor primăriei Răşinari şi ale “delegatului din partea Salvamont şi al Clubului “Amicii Munţilor” Sibiu – vezi procesul-verbal fără număr din 28 octombrie 1975 încheiat chiar pe catafalcul bătrânei cabaline, făcută “incapabilă de muncă şi irecuperabilă”.
Cred că nu e bine să fim trişti (retrospectiv) pentru că prin adresa nr. 1464 din 11 decembrie 1975 (exact după 44 de zile de la căderea pe baricadă a mânzei – inventar 7003, zisă Stela), Spitalul de boli pulmonare Sibiu cere voie Direcţiei Sanitare Judeţene Sibiu să cedeze “Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu – Clubului Amicii Munţilor, prin primăria Răşinari – un cal şi o căruţă”. Mărturisesc că nu am găsit nicăieri în arhivă “datele biografice” nici ale calului şi nici ale căruţei…
Investigaţiile de arhivă aveau cu mult mai grele probleme de rezolvat – soarta juridică a aceleia care, de acum înainte, se va numi cu mândrie Cabana Cânaia, astfel că:

La 19 iulie 1977 – preşedintele de atunci a clubului dl. Rudiger Tischler semnează un memoriu în care se fac câteva precizări astfel: “În şedinţa sa lărgită, Consiliul Amicii Munţilor în ziua de 13 iulie 1977 a pus în discuţie anumite aspecte care au fost aduse la cunoştinţa unor tovarăşi din conducerea clubului, cu privire la refugiul Cânaia, punct turistic administrat de către club…” (Săraca Limbă Română!).
După ce se detaliază necesitatea existenţei unui astfel de refugiu şi eforturile uriaşe făcute de membrii clubului, se mai precizează:
– “Am fost indignaţi când am aflat că în urma unor comunicări calomnioase (a se traduce turnătorii – n.n) s-a pus în discuţie de către organele superioare ca clubul nostru să nu mai poată administra acest refugiu…”
Trist, dar au început marile mâncătorii…
Nu am găsit în arhivă unde a fost depus memoriul dar se poate aprecia că, în anumite cercuri ale urbei, se urmărea scoaterea clubului din Cânaia. Mai marilor oraşului i-au trebuit patru luni fără opt zile să decidă astfel că:

La 11 noiembrie 1977 – Consiliul popular judeţean Sibiu – comitet executiv, cu nr. 12553 / I.D.13 / 11 noiembrie 1977 către Casa de Cultură a Sindicatelor Sibiu – Clubului Amicii Munţilor: ..(extras)… urmare solicitării clubului, privind Cânaia – Decizia nr. 601 /1974 îşi menţine valabilitatea “…” de cerut lămuriri şi îndrumări de la Corpul Unic de Control Financiar Intern”
NOTĂ: Se redefineşte dreptul de administrare a Refugiului Cânaia de către Salvamont şi Clubul “Amicii Munţilor”!
Din investigaţii: Următorii doi ani şi jumătate sunt marcaţi de unele disensiuni între membrii clubului, unii dinte ei fiind şi membri ai Salvamont, precum şi vremelnic în funcţii de conducere, fie ele modeste, cum a fost cazul lui Popa Vasile – secretar al clubului – care prin activitatea sa va provoca grave animozităţi în club. Urmare acestei stări de fapt:

La 26 iunie 1980, Clubul solicită Consiliului popular judeţean Sibiu, cu adresa nr. 108/1980: “Urmare Adunării Generale (nestatutare – n.n., fapt rezultat din documentele ulterioare) din data de 25 iunie 1980 şi ca urmare a cererii formaţiei Salvamont (negăsită în arhivă – n.n.) de a primi cabana în exclusivitate, suntem de acord ca începând cu data de 1 iulie 1980, cabana să treacă în adminitrarea formaţiei Salvamont Sibiu cu urmatoarele condiţii (…urmează câteva facilităţi pentru membrii clubului – n.n). Semnează Ilie Dobre – preşedinte şi … nimeni altul decât Popa Vasile – secretar!
NOTĂ: Nu se face nici o motivare a acestei surprinzătoare cereri şi nici cauzele renunţării la refugiul Cânaia. Avem însă în arhivă o copie a unei sesizări făcută de club (între 25 iunie – 30 iulie 1980) reprezentând un înscris de mână care, în esenţă, menţionează: “Luând cunoştinţă de o sesizare (a se înţelege turnare –n.n.) făcută de către tov. Popa Vasile – un membru mai nou al clubului care nu a reuşit să se angreneze (a se citi – integreze – n.n.) în totalitate în disciplina şi activitatea clubului…” după care: “Sesizările exprimate de dânsul reprezintă părerile personale, care nu angajează în niciun fel activitatea clublui şi nici conducerea, fapt ce rezultă din lipsa semnăturii celor care angajează clubul”.
În încheiere – iarăşi starea de confuzie ce domina clubul: “Cu privire la cabana Cânaia, arătăm că în urma discutării în Adunarea Generală a clubului (?!) s-a votat trecerea în exclusivitate a cabanei în administrarea formaţiei Salvamont. Semnează preşedinte Ilie Dobre (care nu de mult a semnat adresa de renunţare nr. 108/26 iunie 1980, alături de Popa Vasile) şi secretar Constanţa Mierluşca care probabil a şi redactat-o. De reţinut numele acestui personaj.
Cei ce n-au vrut să cedeze în lupta pentru păstrarea refugiului au continuat să facă presiuni asupra mai marilor vremii astfel că la data de 30 iulie 1980, cu adresa nr. 5250 către club se precizează: “Urmare a solicitării dv. nr 108/1980, vă facem cunoscut că în şedinţa din 21 iulie 1980, Biroul permanent al Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean Sibiu a stabilit că, în ceea ce priveşte cabana Cânaia, aceasta se va menţine în continuare în administrarea clubului, fiind accesibilă turismului de masă, în condiţiile în care v-a fost predată“. Semnează vicepreşedinte Nilcă Eleonora (care, în viitorul apropiat, va deveni “şefa” judeţului).
Revenind la răspunsul de netăgăduit al organelor de conducere ale oraşului, clubul nu numai că este menţionat ca administrator de drept, ci şi unic gospodar al refugiului Cânaia.
Şi au mai tecut câţiva ani, ani în care au continuat frământările şi nu de puţine ori interesele personale. Mărturiile verbale, cum că spaţiul Cânaia era folosit drept sursă de venituri personale, nu sunt suficiente pentru emiterea unor ipoteze, dar legenda s-a născut.
Dincolo de legendă, viaţa clubului se desfăşura între realitate şi năzuinţe. Căci oamenii nu au renunţat.
Ar fi nedrept de susţinut doar ideea că preocupările clubului erau numai de natură juridică. Şi iarăşi arhiva ne vine în ajutor:

7 noiembrie 1977, are loc ediţia a VI-a “Zilelor Amicii Munţilor”;

Anii 1977 – 1978, Preşedintele Rudiger Tischler, în darea de seamă bi-anuală, face apel la membri pentru “menţinerea în club a vechilor membri”
Întâmplările relatate mai sus au început să lase urme…
Dar cum unui om de munte îi stă bine să fie dârz în faţa greutăţilor, iată ce mai găsim în filele vremii:

1980 – 1982, acţiuni de amploare:
= Organizarea primei ediţii a concursului “Cunoşterea masivlui Prejba”;
= Acţiuni conduse de: Ciuncuşan Nic – Munţii Piatra Craiului, Gross Reinhold – Munţii Caraş-Severinului, Orăşanu Alexandru – Munţii Vrancei, Rottman Rudolf – Munţii Căpăţânii şi mulţi, mulţi alţii.

12 mai 1983, Clubul închiriază de la IFET Tălmaciu cabana de pe Valea Vaca, cunoscută de drumeţi sub denumirea de cabana Zimbru. Lăcaşul aşezat mai mult în calea celor încercaţi, a fost păzit de neînfricatul Rudy Rotmann, poate cel mai înflăcărat om de munte din câţi au fost în club! Acest om minunat care, în timp ce îşi făcea pe foc “pâinea de toate zilele” amestecând o mână de mălai cu cojile de cartofi fierţi “ca să nu piardă nimic din ce ne-a dat natura”, ne povestea cum “omul s-a născut din natură şi trebuie să moară în sânul ei”. El ştia una şi bună: “cobor atât cât să-mi aduc hrană pentru 2 săptămâni” sau “ne vedem în Siebenburg la toamnă târziu”.
Odată cu vârsta, omul s-a gândit să se retragă în … Germania, moment ce a pecetluit pentru totdeauna soarta cabanei Zimbru. Într-o expediţie “pro-memoria”, împreună cu preşedintele clubului Gabriel Blazsany prin anul 2000, am descălecat în împrejurimile cabanei din care au mai rămas doar ruinele fundaţiei şi acelea năpădite de vegetaţie, semn că natura şi-a revendicat dreptul, conform spuselor lui Rudy “ce-i din natură, se întoarce în natură”…
Episodul Rudy Rottman şi cabana lui, şi Doamne! câte au mai fost şi câte vor mai fi de pomenit !

1984, Ediţia a II-a – Ştafeta Făgăraşului;

8 februarie 1986. După 14 ani de la înfiinţare a clubului (7 februarie 1972), Sfatul bătrânilor – for moral al clubului – consemnează într-un document din arhivă că “evenimentul a avut loc în Sala ASTRA-Sibiu!” Să ne imaginăm ce atmosferă a fost în ziua aceea în templul culturii sibiene!
Într-un interviu cu Dl. Al. Constantinescu – membru de onoare al clubului – se face o precizare demnă de luat în seamă: “Mi-aduc aminte că într-o Joi, după terminarea întrunirii săptămânale la Salvamont, Toma Boerescu îmi spune: Să mergem deseară la Biblioteca Astra că acolo are loc înfiinţarea Clubului Amicii Munţilor. Dealtfel el a şi luat cuvântul în acea adunare din 7 Februarie 1972 ”

16-18 octombrie 1987, ediţia a XV-a a sărbătorii noastre, “Zilele Amicii Munţilor”. În acest ultim exemplu se poate citi pulsul vieţii de club şi va trebui ca noi, sau mai degrabă voi, cei de azi să reconsideraţi modul de numerotare a acestei sărbători!

21 aprilie 1988, Clubul redactează un MEMORIU – sesizare către Comitetul executiv al Consiliului popular judeţean Sibiu, secretarului Costel Şerbănescu. Materialul face o trecere în revistă a principalelor date deja consemnate mai sus. Citez doar cu titlu de preţuire a eforturilor depuse de membrii clubului: “… acoperirea cu şindrilă, introducerea canalizării şi a instalaţiilor sanitare, dotarea cu o micro-hidrocentrală de 12 V, remedierea interioarelor, dotarea cu cazarmament, etc, toate pe banii şi cu contribuţia concretă a membrilor clubului”. Apoi se arată că asupra clubului s-au făcut presiuni din partea Salvamont pentru predarea cabanei şi ca urmare, după 1980 s-a procedat la “preluarea fără nici o formă legală şi fără nici un document a clădirilor şi a numeroaselor bunuri aflate acolo” (Oare, au mai rămas în iarbă, urmele înaintaşilor noştri sau le-au luat şi pe acelea?). În cele din urmă se solicită sprijin pentru redobândirea refugiului sau “să le predăm – degrevându-ne legal de valoarea lor”.
NOTĂ: În arhiva clubului nu am găsit răspuns la memoriul depus. Rezultă din studiul filelor vremii că Salvamont a gestionat Cânaia în perioada 1980-1988; Clubul nu a fost degrevat oficial de obligaţiile gestionare nici până în zilele noastre, dar nici nu i s-a recunoscut uriaşul efort material făcut până atunci.

17 iunie 1988, Un ultim document de arhivă, MEMORIU adresat de club pe aceeaşi adresă, după numai 56 de zile, document rămas şi el fără răspuns. Merită subliniat însă un text ce ne readuce aminte că la preluarea refugiului în 1974, proces-verbal nr. 1578/25 oct 1974, de primirea obiectivului a semnat numai reprezentantul Clubului Amicii Munţilor. Dincolo de orice speculaţie trebuie să amintesc faptul că dubla calitate a unor persoane (membri la ambele formaţiuni) a creat ulterior confuzie şi consecinţe.
Martor şi participant la viaţa clubului în ultimii … 22 de ani, precizez că “amicii munţilor ” nu au mai făcut alte demersuri oficiale după această dată.
Refugiul Cânaia a rămas în amintirea tuturor ca o minunată FATA MORGANA…
“Oricâte motive de supărare ar avea drumeţul, natura le spulberă. Constrângerilor sociale, ea le opune o libertate nelimitată.” Aşa începe manuscrisul lui Ionuţ Păsat, pregătit pentru o probă culturală, prin anii ’90. După care continuă:
“Motivul întoarcerii la natură, la poalele unui versant îmbătrânit devine condiţie a echilibrului sufletesc. Fericirea poate fi atinsă prin refugiul atât de necesar din larma oraşului, în puritatea spaţiilor largi. Muntele iradiază forţă, taină, poezie. Câte piscuri, atâtea legende! În căutarea necunoscutului, drumurile munţilor îţi dezvăluie tainele, încântându-te cu exuberanţa culorilor…
Urcuşul pe munte este o permanentă căutare. Obstacolele, surprizele, descoperirile naturii neumblate, singurătatea şi sentimentul de grandoare, oferă suprema satisfacţie pentru drumeţii îndrăzneţi. Cele neînsufleţite îi vorbesc, cele neclintite se mişcă într-o fascinantă atmosferă de basm.
Nu uita călătorule, la munte omul este mai simplu, viaţa lui se desfăşoară în linişte, inima îi bate de bucurie şi de mulţumire, în mijlocul unor locuri măreţe, unde pământul, codrii, stâncile şi pâraiele sunt încă în starea de început a naturii…”
Cele câteva momente lirice le-am introdus între limitele a două perioade istorice: una fiind 7 februarie 1972 până la evenimentele din dec. ’89 şi a doua, 1990-1993; perioadă de prefaceri sociale ce au urmat chiar şi existenţa clubului.

Despre aceste timpuri, paginile ce vor urma vor fi încărcate de evenimente şi date – mă tem – obositoare, dar semnificative privind “purgatoriul” prin care au trebuit să treacă membrii clubului “Amicii Munţilor” devenit la data de 12 februarie 1990 – Clubul de Turism Montan “Amicii Munţilor” Sibiu. Consfinţirea noii denumiri a clubului se va face oficial prin Sentinţa civilă nr. 1852 din 28 mai 1990 prin care se obţine şi personalitatea juridică.

Istorie fără personaje istorice ? Putem să spunem că în unele momente, istoria face trimitere la memoria colectivă. Este suficient să răsfoim volumele de arhivă cu cele 385 de adeziuni ale anilor ’72 – ’75, să vedem cine s-ar încumeta să uite măcar unuL din numele acelor temerari în frunte cu Toma Boerescu, Băluţ Ilie, Mathias Erhard, Brukner Emil, Ivan Nicolae, Rottmann Rudolf, Gutt Reinhold, Helmutt Fabriţius, Constantinescu Alexandru, Tischler Rudiger, Pătruţi Marius, Ana Toth-Brukner, Elisabeta Popa şi încă mulţi alţii, care prin funcţiile avute sau chiar numai ca membri, au ţinut sus stindardul clubului.
Nedrept ar fi să nu arătăm că din vâltoarea vremilor am putea să pescuim şi nume ce n-ar merita să fie pomenite din pricina rănilor adânci pe care le-au provocat în trupul clubului. Îi vom notifica doar cu iniţialele, rămânând ca cei ce vor fi curioşi să afle cine au fost să răsfoiască bogata noastră arhivă…

Crucea din Valea Sâmbetei

 “Urcăm de la cabana Sâmbăta spre Fereastra Mare. Bujorii sunt înfloriţi şi sus în căldare mai dăinuie panta aceea mare de zăpadă pe care va trebui s-o traversăm cu mare grijă înainte de a ajunge în creastă. Trecem pe lângă crucea care se vede din cabană sus pe o muchie de stâncă. Ne oprim, rupem câteva crenguţe de bujori şi depunem pe soclul crucii şi continuăm drumul, încărcaţi de memoria celui ce se odihneşte sub iarba acoperită de bruma dimineţii…”

Aşa îşi începe Helmut Fabriţius – membru de club al anilor ’80 – istorisirea unor întâmplări citite în Anuarul S.K.V., după articolul scris pe vremea aceea de cunoscutul fotograf al Carpaţilor noştri – Iosef Fischer.
“18 ianuarie 1940, o zi frumoasă de iarnă, în care trei turişti sibieni au plecat la schiat spre Valea Sâmbetei: Frank Resch – grafician şi talentat fotograf amator, Viktor Chiba – alt grafician şi binecunoscutul fotograf al Carpaţilor – Iosef Fischer.
Timpul se schimbă brusc, la cabană plouă şi cu cât ajungem mai sus, ploaia se transformă în zăpadă. Ne întoarcem, de schiat nu mai poate fi vorba.
A treia dimineaţă, cerul e senin, soarele sus pe creste a transformat muntele într-un vis. Cei trei schiori, singurii oaspeţi ai cabanei, pleacă spre culmi, cu gândul să schieze dar şi să fotografieze peisajul hibernal. Urcă în serpentine lungi pe pantă înclinată spre căldarea din Fereastra Mare.
Frank Resch, ocupat cu fotografiatul, rămâne 2-3 serpentine în urmă, Fischer e primul, lui i-a revenit lucrul greu de a alege drumul şi a deschide pârtia de schi. Dintr-odată se aude un scrâşnet şi apare o fisură în zăpadă! AVALANŞĂ!! Instinctiv se trage repede spre culme şi-i avertizează pe ceilalţi. Atunci, totul este acoperit de un vuiet asurzitor. Fischer, datorită presiunii aerului, este aruncat lângă un brad de care încearcă să se agaţe.
După câteva secunde care par o veşnicie, se lasă o linişte de moarte. În faţa lui Fischer, o pătură nesfârşită de zăpadă. La cca. 100 m mai jos, Ghiba Victor fără un schi şi beţe şi îngropat pe jumătate de avalanşă. Numai Resch lipseşte! Cei doi îl strigă disperaţi şi încep să-l caute, până aud un strigăt de ajutor. Mai întâi găsesc un băţ de ski şi pe urmă o gaură, urma unui braţ îngropat în zăpadă. În cea mai mare grabă îl scot pe Resch, ajutându-se de mâinile ce-i ies din zăpadă. E conştient, dar din gură îi curge sânge. Sprijinit de cei doi, acesta începe coborârea spre cabană. După câţiva metri însă îl părăsesc puterile. Fischer, singurul cu skiurile intacte, coboară spre cabană şi cu ajutorul cabanierei, Resch este transportat pe sania de salvare, la cabană. După ce-i se acordă primul ajutor, Resch, talentatul fotograf amator, adoarme, dar din acest somn nu se va mai trezi niciodată…”
Cu un suspin adânc, Helmut Fabriţius îşi încheie relatarea:
„Generaţiile s-au schimbat, cei care trec pe lângă crucea din Valea Sâmbetei, l-au uitat pe Resch – fotograful amator, şi că acea cruce a fost ridicată în amintirea lui dar şi cu scopul de a ne avertiza. Muntele ne chiamă, ne îmbrăţişează, dar nu iartă greşelile”.

Am relatat cuvânt cu cuvânt dramatica poveste a Crucii din Valea Sâmbetei, spre luare aminte…
Drumeţule! Când urci spre Fereastra Mare, culege o crenguţă de bujor de munte şi aşeaz-o cu smerenie pe soclul crucii lui Resch – fotograful amator…

Spuneam undeva mai sus că despre timpurile ce vor urma (1990-1993), descrierile vor fi încărcate de evenimente şi date – mă tem – obositoare dar semnificative privind “purgatoriul” prin care au trebuit să treacă membrii clubului. A romanţa astfel de momente ar fi o impietate. De aceea le voi reda cât de fidel, aşa cum sunt ele marcate în filele de arhivă.
Clubul de turism montan “Amicii Munţilor” Sibiu intră în valurile vremii (decembrie 1989) tot atât de surprins şi nepregătit precum acest popor de români greu încercat.
Astfel că la conducerea clubului dăinuia un om (de treabă – de altfel) care, după spusele celor de o vârstă cu el, prieteni şi cunoscuţi, şi-a făcut veacul ca activist sindical şi care la pensie s-a hotărât să păstorească cu blândeţe mâna de oameni ce a mai rămas în club. Numai că “Ol. D.” nu prea mai avea ce să păstorească: obştea se limita la drumeţii mărunte, bruma de gospodărie (banii şi obiectele de inventar şi ele secătuite) erau consemnate în nişte acte rudimentare, toate acestea pe scheletul unui sistem social în derivă.

Ianuarie 1990. Un tânăr, membru din 1988, îmi propune să “vii la club, unde e haos total ! Poate poţi să îi ajuţi.”
Mă hotărăsc cu greu, dar le promit că în 2-3 luni le pun evidenţa contabilă la punct, după care plec. Ce evidenţă ? Încep de la zero (cu 1 ianuarie 1990) ca şi cum atunci s-a născut clubul.
În club, tensiunile ating cote maxime: beţia manifestărilor “democratice” din stradă face ravagii şi în club astfel că:
La 28 februarie 1990 are loc Adunarea Generală care în esenţă provoacă plecarea preşeditelui “Ol. D.” şi este ales noul preşedinte “B. Gh.”, un tânăr, ce-i drept, şcolit prin echipele artistice ale tineretului din Poligrafia Sibiu.
Încetul cu încetul, activitatea clubului înfloreşte profesional şi artistic sub mâna tânărului preşedinte…
De acum, gata cu romanţarea trecutului: faptele, aşa cum au fost consemnate în paginile arhivei.

1 iunie 1990. Mi se încheie sorocul. Doresc să predau evidenţa la zi, membrii clubului îmi refuză cererea. Ba mai mult, la 06 iunie 1990 prietenii mei tineri îmi cer să mă înscriu ca membru şi fac acest pas.
“Sindromul S.R.L.” îi cuprinde şi pe câţiva din club – dornici “să facem afaceri” – uitând de fapt care era menirea clubului. Cap de listă, chiar preşedintele “B. G.”

30 octombrie 1990. Sub presiunea continuă a lui “B. G.”, închid evidenţa contabilă şi o predau chiar preşedintelui, care, fericit că a scăpat de principalul obstacol în calea “progresului” (a se citi = afaceri – n.n), dă documentele clubului pe mâna unei harnice casiere de aprozar – “I. A” – care îl va târî mai târziu, într-o prăpastie cu consecinţe neaşteptate.
Astfel ia fiinţă S.C. Fântânele S.R.L., prin preluarea cabanei cu acelaşi nume şi care în perioada 1 noiembrie 1990 – 30 iunie 1991 fiinţează (în afaceri) cu banii şi codul fiscal al clubului.
Cu ce se ocupa această fantomă de s.r.l.? Cumpăra şi vindea bilete de staţiuni! Cu ce rezultat? Ruinarea economică a clubului despre care vom vorbi mai târziu.

Ianuarie 1992. În clubul destructurat apar nemulţumiri profunde după prăbuşirea afacerii “Fântânele”. Cei ce mai rezistă fac din nou apel la membrii care participă din ce în ce mai rar la viaţa clubului chemându-i să preia destinele obştii. Un grup de iniţiativă pregăteşte ţinerea unei Adunări Generale Extraordinare.
Preşedintele “B. G.”, neputând să mai îndrepte situaţia din club, la 10 ianuarie 1992 cere în scris demisia.

12 februarie 1992. Grupul de iniţiativă reuşeşte să convoace Adunarea Generală, care constată dar şi hotăreşte:
– grave abateri de la statut privind menirea clubului;
– producerea de pagube în patrimoniul asociaţiei;
– nevoia stabilirii răspunderii materiale în sarcina celor vinovaţi;
– destituirea preşedintelui, factor principal în degradarea situaţiei generale a clubului.
Primele măsuri luate de Adunarea Generală:
– constituirea Comisiei de Cercetare Administrativă a pagubelor produse în gestiunea clubului;
– destituirea preşedintelui “B. G.” ;
– alegerea noii conduceri, în care preşedinte este ales (mai precis reales) “Ol. D.” (ei! Asta, da!). Se pare că cei din aripa “conservatoare” s-au “săturat” de teribilismele vremelnice ale tinerilor exaltaţi care au uitat de menirea clubului.
13 februarie 1992 – 30 martie 1992. Comisia de Cercetare Administrativă întocmeşte dosarul de imputare în sarcina lui “B. G. a sumei de “…” şi aplicarea unor amenzi pentru casiera “I. Ad”.
Încep demersurile de recuperare a prejudiciului adus clubului, după data de 15 aprilie 1992, când hotărârea de imputare rămâne definitivă.

3 august 1992. Se fac demersuri pentru RADIEREA S.C. Fântânele S.R.L. din evidenţele Registrului Comerţului Sibiu, care, în treacăt fie zis, recunoaşte că a fost o gafă ca SRL-ul să folosească codul fiscal al clubului nostru.
1993. Reizbucnesc disensiunile în club. Se manifestă pregnant conflictul între generaţii, spiritul evenimentelor din decembrie ’89 aduce uneori exaltare dar şi anarhie. Preşedintele clubului “Ol. D” pierde zilnic din poziţia sa, subminat “din interior” şi manipulat de o mână de profitori care folosesc fondurile clubului, care abia se refăceau după episodul “Fântânele”, în interes personal, cheltuind bani (mai ales din sponsorizări) fără trecerea lor prin evidenţa clubului.
Pe fondul acestor evenimente, de remarcat “seninătatea” domnului preşedinte: “Şi ce dacă? Bine că face acţiuni!” (Aluzie la personajul care semna ca secretar, adresa nr. 108/1980 de renunţare la Refugiul Cânaia).
“Acţiuni” zicem noi, în afara clubului cu câte o mână de elevi duşi cu tramvaiul până în Răşinari, cu felie de pâine, o roşie şi un covrig, astfel că jumătate din bănuţii adunaţi de la copii se duceau pe apa sâmbetei. Aşa înţelegea gruparea de “tehnicieni” – “Mi. C”, “I. Ad”, “Ol. D” – un triumvirat păgubos – “marile” acţiuni ale clubului: Drumurile Răşinarilor…
Treptat, clubul se rarefiază şi dacă la 31 decembrie 1989 erau cca. 80 de membri, anul 1993 şi-n continuare nu număra mai mult de 20-25 de oameni, cu o medie de vârstă de 55-60 de ani, pentru că tinerii dornici să meargă în acţiuni de munte părăsesc clubul unul câte unul.

(Perle culese din paginile acţiunilor culturale)

“Numai cine înţelege viaţa unui călător,
Flori de câmp poate culege – susurul izvoarelor.
Numai cine-a fost vreodată sub albastru cer curat,
Ştie calea minunată, calea codrului uitat …”
Căutător de comori – Radu Pietreanu

Peste perioada februarie 1993 – iunie 1996 trebuie să trecem dureros de sumar pentru că evenimentele ce au urmat vor arăta de ce n-avem date din acest timp istoric, furat la propriu de o mână de nevolnici: întreaga arhivă ’93-’96 cu actele administrative, juridice şi financiare dispărând din club.

Statornic şi hotărât, nucleul “vidia” cum îmi place să-i spun, referindu-mă la grupul de oameni ce ţin clubul pe linia de plutire, iniţiază acţiuni montane ce încheagă în jurul lui Marius Pătruţi, membru încă din anul 1972, dorinţa de revigorare a clubului inclusiv prin readucerea membrilor ce activau din ce în ce mai rar, în gruparea progresistă. (Pentru a câta oară acest episod de emigrare şi reîntoarcere în matca clublui, încât am spus “şi iarăşi am învins!”). Era primăvara anului 1996.

23 aprilie 1996. Pe fondul frustrărilor şi a panicii instalate în sânul conducerii, are loc un simulacru de Adunare Generală cu o parte din membri, în care se autorealeg aceleaşi personaje, fapt ce a desăvârşit formarea celor două tendinţe de acţiuni, delimitate în mod deschis: “aripa bătrână” şi “aripa tânără”, a cărei platformă am realizat-o împreună cu Marius Pătruţi. Şi iarăşi, ca în alte vremuri de restrişte, ia fiinţă un nou grup de iniţiativă care:

La 21 mai 1996, într-o întrunire săptămânală, cere conducerii convocarea Adunării Generale, în care să se dea explicaţii cu privire la simulacrul de Adunare Generală din 23 aprilie 1996 şi măsuri concrete de eliminare a stărilor de tensiune din club. Adunarea generală este fixată pentru ziua de 18 iunie 1996.
Până la Adunarea Generală, triumviratul păgubos definit mai sus, trece la excluderea în massă a tinerilor din club, abia înscrişi prin eforturile grupului de iniţiativă. Şi totuşi:

La 18 iunie 1996, după 4 săptămâni de tergiversări şi subminări, are loc Adunarea Generală Extraordinară. Participanţii cer cu asprime explicaţii conducerii dezorientate de tonul hotărât cu care se pun problemele legate de statut, fonduri neevidenţiate în actele clubului, excluderile în masă a tinerilor. În această atmosferă, fără să dea vreun răspuns la temele ridicate în adunare, gruparea “Mi. C”, “I. Ad”, “Ol. D” şi încă 2, 3 persoane, părăsesc lucrările forumului suprem al clubului. În continuarea lucrărilor adunării, participanţii hotăresc alegerea noii conduceri în care vor intra: preşedinte – Marius Pătruţi, vicepreşedinte – Popa Ovidiu (enciclopedia montană a clubului), economist – Dragoş Aurel. Atunci, la 18 iunie 1996, clubul şi-a deschis noile orizonturi ce se vor contura încet dar sigur în rezultate, amintesc doar una ce nu peste mult timp, va fi edificatoare: media de vârstă a membrilor nu va mai depăşi 32, 35 de ani…
A trebuit să mai treacă 12 luni de încercări de preluare a ştampilei şi gestiunii clubului de către noua conducere. Eforturile au fost inutile, de aceea:

La 20 iunie 1997, cu avizul directorului Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu, se desfac lacătele dulapurilor, se inventariază totul, ocazie cu care se remarcă (şi se consemnează în procesul-verbal), lipsa totală a documentelor clubului din perioada 1993-1996.

Acum, după 15 ani de la acele vremuri, mai e firesc să ne întrebăm: Oare, ce aveau de ascuns? Căci noi cei rămaşi i-am iertat. Dar istoria nu-i uită şi îi aminteşte în paginile sale cu îngăduinţă. Timpul îi va înscrie pe panoplia iubitorilor de natură şi pe ei, cu toate rătăcirile vremelnice. Şi când se vor fi estompat în cele din urmă şi diferenţele de idei şi comportamente, generaţia, de azi în mâinile căreia stau destinele clubului, va putea scrie în Dosarul Istoric, cu blândeţe, despre toţi “cei dinainte”:
„Risipiţi, din păcate, de vântul prefacerilor sociale şi de povara anilor, îi mai vezi câteodată păşind mărunt pe pietrişul Hulei Mari a Guşteriţei, măcinând în gândurile lor înţelepte, marile amintiri trăite pe potecile munţilor. Şi de ce nu, un gând curat parcă pluteşte în urma lor, ca aburii dimineţii:
– Voi, tinere lăstare, din codrul înverzit,
– Să nu uitaţi de trunchiul, din care-aţi răsărit…
Dar până atunci, cu toţii, la aniversarea celor 40 de ani ai clubului, ne pot trece pragul casei, aşa cum au făcut-o şi la a 30 – a aniversare în 30 iunie 2002. Îi vom primi aşa cum se cuvine (sau ar trebui să scriu “ne vor primi” căci şi peste mine încep să se aşeze negurile vremii), ca şi cum am mai călca împreună, ca altădată, pragul cabanei Cânaia.

De veţi găsi semne pe crestele care,
Le-aţi străbătut ani de zile tineri şoimani,
Sunt urme de cerb presărate-n cărare,
(în negura timpului) – de veterani.

 ACŢIUNEA: „Oameni pe Vf. Omu”

ŞI IARĂŞI AM ÎNVINS !

Potrivit planului anual de acţiuni, în zilele de 23-25 iulie 1999, un grup format din 4 membri de club şi 6 simpatizanţi au început şi finalizat un traseu în Masivul Bucegi, latura de Est, într-un circuit cu următoarea configuraţie: Sinaia (884m) – cb. Piatra Arsă (1950m) – cb. Peştera (1610m) – cb. Padina (1509m) – cb. Peştera – cb. Babele (2206m) – cb. şi vf. Omu (2505m) – ruinele cb. Mălăieşti (1720m) – de aici Mălăieşti-Glăjărie apoi pe traseu de vale până în Râşnov după care Braşov cu auto şi în final CFR până în Sibiu.
Au participat: Dragoş Aurel, conducatorul acţiunii, Popa Ovidiu, Kmenn Margrith, Manea Ovidiu, toţi membri ai clubului şi simpatizanţii Fira, Marius, Alina, Raluca, Ioniţă şi Cosmin.
După modul cum au reacţionat în teren au fost: participanţi încercaţi, unii temerari iar alţii surprinşi de greutatea traseului.
După cum s-au echipat: 7 cu bocanci, 2 cu „adidaşi” şi unul cu tenişi !
Parcurs efectiv: prima zi 6 ore de mers, ziua a 2-a 7 ore de drum şi ziua a 3-a 7 ore de mers şi 3 ore de refugiu pe vale !
Vineri, la ora 10, ieşim din Sinaia şi începem urcarea spre Poiana Stânei (1265m), din plaiul Piatra Arsă continuăm urcuşul dur spre creasta Jepilor Mari. La trei ore de la plecare, un participant dă semne evidente de epuizare. Continuăm traseul cu preluarea bagajelor de către ceilalţi confraţi, lăsăm în stânga vf. Piatra Arsă (2044m) apoi mai înspre nord vf. Jepii Mari (2071m) şi ajungem la cabana Piatra Arsă (1950m), unde luăm prânzul binemeritat. Eram la jumătate de traseu pentu ziua întâia, după viteza cu care am parcurs drumul. Ajungem la cabana-hotel de 5 stele Peştera, evident, nu găsim loc de cazare pentru cei fără cort, şi ne abatem 20 de minute spre sud la cabana Padina, după ce în parcurs vizităm grota şi mânăstirea Peştera. Unii mai rezistenţi la gerul din grotă se încumetă să o şi viziteze mai adânc. Ziua se încheie cu un foc subţire de tabără, nu sunt lemne îndeajuns şi umezeala văii ne trimite la culcare căci urma o noapte rece.
În ziua a doua, plecarea a fost la 9.30 în loc de 8.30, nesincronizare între cei care şi-au strâns deja cortul şi câţiva care încă mai mănâncă! Se pleacă spre cb. Babele (2206m), unde ajungem la 12 jumătate, străbătând Piciorul Babelor. De reţinut, telecabina spre Babele nu funcţionează de 6 luni!
Apar semne de ploaie şi informaţii alarmante cu 50 l/mp de apă din partea unor „ştiutori”, informaţii ce se vor dovedi a fi false ! Şi totuşi are loc o „consfătuire” la care se hotăreşte înnoptarea la Babele şi nu la cb. Omu, după cum era prevăzut în program. Totuşi, hotărâm vizitarea Crucii Eroilor până la înserat: astfel plecarea de la Babele a fost de la ora 13.30, Crucea Eroilor şi retur ora 17.00. Până la căderea serii mai facem încă trei ore de plajă!
A treia zi, duminică, ora 8 fix, plecarea pe traseul de mijloc spre Vf. Omu. De precizat, doi participanţi plecaţi direct de la Crucea Eroilor cu o zi înainte pentru înnoptare la Mălăieşti, orar de întâlnire cu grosul echipei, a doua zi la ora 12.00. Continuăm spre vf. Omu 8 persoane. Apar din nou semne evidente de oboseală la unii, încălţăminte neadecvată, nervozitate şi implicit epuizare. Vf. Omu, ora 10.30, în urma noastră nori ameninţători galopând dinspre Sud spre Nord în timp ce noi trebuie să continuăm traseul de la Omu la Mălăieşti în aceeaşi direcţie deci cu vânt în spate, apoi traseul de coborâre spre Est. De aceea, popas scurt de masă şi plecarea pe Brâna Caprelor după ce lăsăm în dreapta Vf. Bucşoiu (2492m) şi toată creasta Bucşoiului Mare. Nu trecem prin Hornurile Mălăişti, mai cu seamă pentru protejarea energiei şi deşi am renunţat la orgolii, echipamentul neadecvat şi lipsa rezistenţei fizice îşi spun cuvântul „pe ici pe colo”. Peisajul traseului este inedit pentru cei care îl parcurg pentru prima oară. Totuşi prea multă personalitate strică, drept consecinţă doi participanţi nu urmează pasul pe curba de nivel în a treia căldare a Mălăieştilor, găsind ce-i drept, la vedere o cărare cu câţva metri mai jos, dar care îi duce prin grohotiş, pe firul văii abrupte în timp ce îi privim şi aşteptăm să revină la grup.
Ora 12.10, Mălăieşti (1720m) ajungem cu 10 minute „întârziere” faţă de ora de întâlnire cu „cei doi” care pe semne s-au grozăvit să plece mai devreme. Avem de urcat o porţiune mai dificilă înspre Căpăţâna Porcului (2020m) spre Pichetu Roşu, apoi cb. Diham, Poiana Izvoarelor şi în final Buşteni. Dilemă, dacă cei obosiţi pot urca sau va trebui să caut traseu de vale. Am hotărât după primii zeci de metri, când poticneala repetată şi înaintarea anevoioasă, chiar şi pe cote mici de înălţime, provocau aşteptări obositoare pentru tot grupul. Astfel renunţ la „escaladarea” zonei „La prepeleac”. Nu-mi doresc un accident pe traseu ! Schimb spre Nord prin Glăjărie, traseu puţin ocolit dar mai accesibil. De aici parcursul iese din traseul programat. Cu regretul că am acceptat o participare eterogenă deşi bănuiam că voi avea greutăţi, mă gândesc mai puţin la „spectacolul” acţiunii şi mai mult la ajungerea în siguranţă acasă a întregului grup. Am încercat o a doua escaladare înspre cb. Diham, prin Glăjărie dar starea de spirit (tot pe ici pe colo) mă determină să hotărăsc continuarea drumului pe vale spre Râjnov de unde să ajungem la Braşov şi de acolo la Sibiu cu trenul. Aşa am şi făcut. După un drum lung, cu 30 grade în aer, luăm autobuzul la Braşov şi în final trenul de Sibiu…
În loc de concluzii la final: Felicitări celor cărora le-a fost greu! Totuşi au învins! Deşi la unele capitole au fost surprinşi de dificultatea traseului, prea mult şi-au dorit să vadă ce au văzut pentru a renunţa. Celorlalţi, nu uitaţi că toţi am avut sau vom mai putea avea clipe grele, dacă iubim muntele cu adevărat!!
Întregului grup îi mulţumesc, că împreună am învins !

Aurel Dragoş

 

TURIŞTI ŞI TURISM ÎN 2001

 Ne-am pus deseori întrebarea, noi cei care aproape la fiecare sfârşit de săptămână mergem în munte, unde sunt sutele de turişti care asaltau gările, autogările, cabanele….? Unde?

Cu toate că eram la şcoală sâmbăta sau lucram în trei schimburi, aveam rucsacul cu noi şi …direct la gară! Ajungeam la cabană noaptea, cântam la foc până dimineaţa, făceam un traseu duminica şi la întoarcere, prin gări şi tren, iar cântam şi spuneam bancuri politice şi noaptea ajungeam acasă – uneori luni dimineaţa. Şi dacă ai noştri nu uitau să ne păstreze o vană de apă rece şi dormeam o oră, două, era nemaipomenit. Şi n-am uitat că pâinea era pe cartelă şi toate alimentele de bază erau raţionalizate. Şi totuşi s-au realizat performanţe pe care azi cu greu le-am crede.

Poate greşim tot încercând să comparăm prezentul cu trecutul, poate greşim vrând să impunem ştacheta la înălţime, poate în trecut n-a fost paleta asta largă de petrecere a timpului liber. Toţi greşim într-un fel sau altul.
Problema e că cei care ne acuză că greşim, sunt exact aceia care nu fac nimic pentru ceilalţi. Cine are ochi de văzut să vadă!

Şi în ciuda greutăţilor, haideţi să vedem ce ne-am propus în acest an:
Am deschis „stagiunea” în ianuarie. Continuă cursul de ghizi, promoţie ce va absolvi la sfârşit de aprilie. Nu insistăm asupra programului cursului deoarece nu este accesibil tuturor.
Am fi vrut mai multă zăpadă la turele „de iarnă” din MunţiiCindrelului, Lotrului sau Făgăraşului. Asta e! Am urcat Negovanul Mare, am fost la Cabana Podragu, am cucerit Scara. Ce bine ar fi dacă am avea fiecare o pereche de colţari…
În 17-18 februarie am fost în zona Polovragi. Cu corturile, în premieră pentru această perioadă a anului, pentru că deseori am dormit în peşteră. Şi în afară de Peştera Polovragi am mai revăzut Peştera Muierii, apoi la meşterul olar Ionel Vicşoreanu din Olari-Horezu, la Mănăstirea Horezu, în locuri care parcă nu mai au nevoie de prezentare.
Carnavalul îl facem simultan cu sărbătorirea femeilor din club. În 2-4 martie. Ce va fi acolo e clar, nu ?
Vârful Negoiu (2535m) vom încerca să-l atingem la sfârşitul lui martie, dacă ne ajută timpul şi zăpada.
În aprilie, ca de altfel şi în iunie, octombrie şi decembrie avem în plan câte o excursie uşoară, cu participarea tuturor membrilor clubului, indiferent de vârstă.
Bucegii îi vom ataca în 8-10 iunie. Nu dăm detalii despre traseu. Toate la vremea lor.
După o „pauză” în care vom participa la acţiunile prietenilor noştri de la celelalte cluburi de turism din ţară, cucerim Retezatul în 20-21 iulie. Şi ca să nu ne pierdem antrenamentul, în săptămâna următoare vom parcurge zona Şerbota-Podragu din Creasta Făgăraşilor.
Nici pe cicloturişti nu i-am uitat! Pentru ei avem în 3-12 august o tură prin munţii dintre Olt şi Jiu. Vom trece pe la Obârşia Lotrului, Polovragi, Voineasa. Medie ca dificultate, dar frumoasă.
Clubul împlineşte 29 de ani. Cum trece timpul… Şi ca să depănăm amintirile o să ne întâlnim cu toţii într-o excursie în munţii Făgăraşului iar seara vom cânta la focul de tabără ridicat la poiana Neamţului sau Bârcaciu. Toate acestea vor fi în 24-26 august şi se vor numi ZILELE AMICII MUNŢILOR.
Parcurgerea Crestei Făgăraşului îi provoacă pe cei mai temerari să-şi încerce forţele în 1-9 septembrie. Dacă şi vremea va fi bună, şi se pare că va fi, ne vom întoarce cu imagini frumoase.
Piatra Craiului o vom urca în 14-16 septembrie. Lumina e mai bună atunci. Şi Parângul va urma în 21-23 septembrie. Ne provoacă de mult timp şi l-am tot amânat.
O excursie mai uşoară vom face în 28-30 septembrie la Slănic-Prahova. Să vedem minele de sare şi să înţelegem de ce importăm sare din Turcia iar puşcăriaşii stau la căldurică şi au păpică din banii noştri…
Cicloturişti, fiţi pe fază! Căldura excesivă s-a dus aşa căe numai bine de pedalat. În 4-7 octombrie plecăm prin munţii dintre Olt şi Jiu pentru un mic antrenament de vreo 300 kilometri. Apoi, pregătiţi fizic şi psihic, ne luăm paşapoartele şi plecăm peste munţi, la Porţile de Fier. Apoi prin Serbia şi Bulgaria venim spre casă. Asta se va întâmpla în 13-21 octombrie. Vor fi 500 sau 800 km, în funcţie de banii pe care îi vom strânge până atunci.
Devenită tradiţie, participarea la concursul premiat cu Lira Arădeană, concurs organizat de prietenii noştri din Arad, va fi la începutul lunii decembrie. Probele constau în expoziţie foto, proiecţie de diapozitive, proiecţie video, caricatură, grafică, orientare şi un program cultural-muzical-distractiv. Până acum la nici o ediţie nu ne-am făcut de minune; să vedem ce-om face acum.
Înaine de Crăciun vom împodobi bradul împreună, undeva sus, la munte. Numai de n-ar trebui să mergem cu brad cu tot în golul alpin ca să avem şi zăpadă…
Bineînţeles, mai sunt şi excursiile organizate cu câteva zile înainte şi care se pare că ne reuşesc cel mai bine…
Celor care privesc la noi de pe margine le dorim să-şi calce pe mândrie, pe timiditate şi uneori pe prostie, şi să vină alături de noi. E loc pentru toţi şi vor vedea că lumea, de acolo de sus, e mai bună şi cerul cu mult mai albastru.
Să dea Dumnezeu să fim la înălţimea veteranilor !

 Sibiu, 25 februarie 2001 Gabriel Blazsani

 

Un arc peste timp. Iată care este menirea acestui studiu de arhivă. Dincolo de faptele care de acum sunt istorie, tot ce s-a relatat aici cuprinde adevăr, năzuinţe, speranţe, dar şi vise împlinite, astfel nu ne-am putea mândri azi cu ceea ce este de fapt clubul: drumeţie, ture montane, cicloturism, escaladă sportivă, fotografie montană, speologie.
În toate aceste ipostaze, membrii clubului au trudit să înşire pe firul celor 40 de ani de turism montan nestematele ce îşi au loc la gâtul fecioarei-natura: Tătaru, Moaşa, Suru, Vârtopul Mare, Ciortea, Gârbova, Scara, Puha, Şerbota, Negoiu, Călţun, Lăiţa, Paltinu, Izvorul Caprei, Vânătoarea lui Buteanu, Creasta Arpăşelului, Fereastra Zmeilor, Arpaşu Mic, Arpaşu Mare, Podragu, Tărâţa, Corabia, Ucea Mare, Viştea Mare, Urlea, Moldoveanu, Omu dar şi Cindrelu, Ştefleşti, Negovanu şi multe altele de pe tot cuprinsul ţării: Cozia, Semenic, Piatra Craiului, Trascău şi câte altele…
Se cuvine şi două-trei cuvinte despre cei ce au scris, împreună cu ortacii lor vicepreşedinţi, economişti, tehnici, culturali, istoria recentă a clubului începând cu anul 1997:
– Marius Pătruţi, primul preşedinte al generaţiei tinere;
– Gabriel Blaszany, primul preşedinte care a dezvoltat puternic o ramură specială în club – speologia;
– Narcis Fengea, preşedintele cu arma lui distrugătoare: râsul şi voia bună, căreia nu-i puteai rezista;
– Ciprian Găvozdea, preşedintele în stare să ducă în fruntea coloanei un rucsac cât propria sa greutate;
– Adrian Marinică – Rică – actualul preşedinte care avea şi încă mai are şi-n zilele noastre deviza: “vorbe puţine şi cât mai multe fapte”

Dacă sunt mândru de ceva, acela e faptul că toţi cei ce au trecut cu bună credinţă pragul clubului atât în vremuri bune cât şi-n vremuri de răstrişte, au făcut acest lucru cu mândria şi tăria omului de munte. De aceea, activitatea mea în club – 22 de ani – a devenit o profesiune de credinţă şi o moştenire pe care o dedic celor ce vin după mine.
Generaţiei de azi, căreia îi dau în păstrare acest studiu de arhivă, am a-i spune doar atât: treceţi peste nota personală a acestor pagini, dar aveţi grijă de acum încolo, cum veţi scrie prin faptele voastre – istoria clubului!

Sibiu                                                                                                                                                                             Preşedinte de onoare,
19 septembrie 2012                                                                                                                                                                Aurel Dragoş

 

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)
Istorie şi Adevăr - 40 de ani de Turism Montan , 9.8 out of 10 based on 6 ratings

4 Comentarii »

  • MUNŢII ROMÂNIEI, cu bune și cu rele. “Dacă am avea putere, am schimba EDUCAŢIA pe munte. Şi începem să avem” | Cele mai noi stiri ale momentului a spus:

    […] YN: Cum stăm cu gunoaiele din munte? Sunt mai multe decât acum câţiva ani?A.M.: Să ştiţi că lucrurile încep să se schimbe în bine. Dacă mergeţi în anumiţi masivi, acolo unde accesul se face uşor cu maşina, cabina etc, găsiţi multe gunoaie. Acolo unde ajung numai oameni de munte, pe jos, e mult mai curat. Desigur, şi ei mai lasă gunoaie, dar nu atât de munte. Sunt tot mai mulţi oameni ca noi, care încearcă să educe turistul. Dacă unul din 10 oameni cărora le explici bagă la cap, e ceva!Povestea celor 40 de ani de activitate a CTM Amicii Munţilor poate fi citită AICI. […]

  • eugen a spus:

    Salut si La multi ani !
    Vreau doar sa va spun ca am aceeasi varsta cu voi in ale muntelui
    In 72 faceam creasta matematica a Fagarasilor. Aveam 12 ani. Profu de geografie cu care am fost a murit iarna urmatoare in Bucegi. Nu stiu amanunte dar imi aduc aminte de el adesea cand ajung pe munte. Il chema Virgil Vosloban si nu stiu daca are vreo cruce pe undeva. Ii aduc un omagiu pe aceasta cale ( unde altundeva mai bun loc decat pe un site de montaniarzi )
    Am postat un mic comentariu si pe YahooNews la un articol care face referire la voi
    Mi-e dor mereu de focul facut seara dupa o zi extraordinara si (nu chiar totdeauna) epuizanta pe munte
    Hai noroc si succes in ceea ce faceti !

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
  • ion-adrian doja-fodoreanu a spus:

    Stimati membrii ai Asociatiei/Clubului „Amicii Muntilor”,
    Ma simt dator, de dragul adevarului pana la amanunte, sa ma prezint in fata dumneavoastra cu niste precizari cari sper sa nu va surprinda prea mult, ci,

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
  • ion-adrian doja-fodoreanu a spus:

    (intrerupere involuntara)poate chiar sa va fie de vre-un folos! Pentru cele de mai jos am doi martori in viata in domnii: Mihai Sarbu (primul sef al Salvamont Sinaia) si in Germania fostul ziarist la „Hermanstadter Zeitung” dl.Hatzak. Acesti doi domni impreuna cu domnul Toma Boerescu si cu mine eram toti patru in cofetaria „VIOLETA” (pastrata neschimbata pana astazi, pe str.Mitropoliei, vis-a-vis de intrarea la Vechea Primarie, azi Muzeu de Istorie)si stateam de vorba in picioare cu cate o cafea in fata la masa dintre usa de intrare si vitrina. Venind vorba despre Siebenburgische Karpaten Verein (S.K.V.)si marile-i realizari „m-am aprins” si le-am spus: Dece nu s-ar putea intemeia ceva asemanator? Si pe loc ne-am oprit si la numele „Amicii Muntilor” pentru care am insistat eu deoarece vedeam stema prin simpla monograma A.M. care litere suprapuse pe acelas ax ar reprezenta f. bine si frumos crestele muntilor F. Apoi, impreuna cu dl ziarist am redactat prima forma a STATUTului in biroul dansului dela ziar. Dl.Mihai Sarbu era atunci in Sibiu deoarece participase impreuna cu colegii salvamontisti sibieni in tura de iarna a crestei Fagarasilor.(iarna 1971).Astea am avut sa vi le spun si ma bucur ca ati rezistat vicisitudinilor timpului si micimii unora.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)

Introduceti comentariul :

Trebuie sa fiti autentificat pentru a introduce un comentariu.