ÎN URCUŞ panta nu permite să se abordeze solul cu călcâiul, ci cu vârful tălpii sau cu toată talpa. Abordarea cu vârful piciorului este specifică începătorilor deoarece articulaţia gleznei acestora nu este obişnuită cu amplitudinea prea mare dinapoi spre înainte, întrucât la şes piciorul atinge solul în ordinea călcâi- talpă-vârf. Menţionăm că după 3/5 din perioada totală de sprijin pe pământ, călcâiul, talpa şi apoi vârful piciorului se ridică treptat şi părăsesc solul. Urcarea pe vârfuri, cu călcâiul aproape întotdeauna în aer, duce la obosirea muşchilor gambei şi ai coapsei.
Prin urmare acest fel de deplasare este epuizantă pentru muşchii respectivi.
Abordarea solului cu toată talpa deodată este cea mai avantajoasă, întrucât oferă suprafaţă mare de contact cu solul ( deci stabilitate maximă ) şi posibilitatea de a călca fără nici o zdruncinătură ( căci, în timp ce corpul se sprijină solid pe un picior, celălalt, fără a avea greutatea repartizată pe el, se duce înainte şi se sprijină pe talpă, fără nici un şoc pentru corp ). La sprijinirea corpului pe toată talpa, muşchii gambei nu se încordează decât o foarte mică perioadă din timpul mersului; acest mers permite piciorului un timp de odihnă după fiecare timp de lucru. În acest scop sunt necesare exerciţii pentru a-i obişnui pe montaniarzii cu deplasarea greutăţii corpului fără încordarea muşchilor şi cu acomodarea gleznei prin rotirea gambei dinspre înapoi spre înainte.
În concluzie, pasul la urcuş trebuie să fie rar şi regulat, cadenţa 60-70 paşi pe minut, cu lungimea în raport cu panta – cu atât mai mică cu cât panta este mai mare, fără încordarea muşchilor, cu genunchii flexaţi, deplasarea corpului prin aplecarea mult înainte a centrului de greutate şi prin contracţia muşchilor piciorului; contactul cu pământul să fie luat cu toată suprafaţa tălpii deodată, fără ca piciorul să aibă pe el greutatea corpului; pe versanţii cu panta mai mare de 25%, între luarea contactului cu pământul şi lăsarea greutăţii pe picior se va realiza un scurt repaus.

 ÎN COBORÂRE: Pe pante cu înclinarea până la 15% efortul mersului în coborâre nu atinge valoarea lucrului mecanic de la mersul în teren şes. Când pantele au însă 25% efortul este sensibil egal cu cel al mersului pe orizontală, iar la înclinări mai mari, lucrul mecanic în coborâre devine mai mare decât cel în teren şes; pentru cine nu ştie să amortizeze şocul contactului fiecărui pas cu pământul sau efectul acceleraţiei gravitaţiei, oboseala în coborâş este mai mare chiar decât oboseala urcuşului aceleiasi pante. Dacă s-ar putea păstra regularitatea pasului şi dacă s-ar frâna în întregime la fiecare pas efectul de cădere al corpului la vale, atunci efortul de frânare ar fi egal cu efortul de urcare al aceleiaşi pante. Cei fără experienţă nu încearcă să frâneze deplasarea decât după 5-6 paşi, când văd că viteza de mişcare devine periculoasă. Frânarea bruscă supune muşchii la un efort cu mult peste puterile lor; ei se încordează (contractându-se) în asa fel încât, de multe ori, se pot produce rupturi de fibre, deplasări de tendoane, sau când frânările se repetă des, pot avea loc grave ataxii musculare. În consecinţă, trebuie să se adopte un mers care să nu frâneze total energia produsă de căderea corpului, dar nici să nu permită o acceleraţie intolerabilă, care, pentru a fi frânată, cere eforturi mari şi bruşte; în acelaşi timp trebuie să se menajeze la maximum muşchii şi sistemul nervos. Astfel, mersul în coborâş trebuie sa fie din toate punctele de vedere un mers elastic; sistemul locomotor va fi nu un proucator de energie, ca în urcuş, ci dimpotrivă, un amortizor, atât din punct de vedere mecanic – pentru a absorbi energia produsă de cădere -, cât şi din punct de vedere fiziologic – pentru a feri organismul şi în special sistemul nervos de zdruncinături. Caracteristica mersului în coborâş va fi: elasticitatea externă a tuturor articulaţiilor, fără încordarea muşchilor, mersul prezentându-se ca o balansare a corpului când pe un genunchi când pe celălalt.
- respiraţia să fie liniştită adaptată la viteza de deplasare ;
- ritmul să fie variabil în funcţie de înclinaţia terenului ;
- pe pantele cu iarbă puţin înclinate (25 grade) şi pantele foarte înclinate ( peste 40 de grade), urcarea se face direct, între aceste înclinatii, urcarea se face în serpentine călcând pe aceste înclinaţii cu toată talpa. În urcarea directă, vârfurile bocancilor vor fi uşor depărtate, iar sprijinul se face pe marginea anterioară a bocancului, folosind toate denivelările terenului ( adâncituri, smocuri de iarbă, etc.). În traversări se calcă pe toată talpa cu vârfurile bocancilor orientate spre vale ( mai mult sau mai puţin, în funcţie de înclinaţia pantei ). Nu se calcă niciodată numai pe marginea laterală a tălpii bocancului;
- pe grohotişuri urcarea se face pe bolovanii mari, iar la coborâre numai pe grohotişul mărunt.
- în terenul accidentat foarte înclinat se vor utiliza şi mâinile pentru păstrarea echilibrului, prizele de mână se apasă perpendicular pe suprafaţa de sprijin;
- ordinea de mers va fi în coloana câte unul, la intervale egale, nu prea aproape pentru a incomoda sau a fi incomodat în mers. Cei mai puţin iniţiaţi vor fi încadraţi în coloana imediat după conducătorul grupului;
- atât la urcare cât şi la coborâre se va avea grijă a nu periclita grupul prin dislocari de pietre desprinderi de glii, rostogolirea arborilor căzuţi etc;
- după primele 20 de minute de mers se va crea un moment de relaxare, prima pauză mai mare (20-30 minute) se va face după 2 ore de mers;
- în timpul mersului se recomandă a se vorbi cât mai puţin şi în nici un caz cu voce tare; nu este bine să se bea apă numai la finele pauzelor, înainte de a porni din nou la drum ;
- fumatul în timpul mersului este total contraindicat;
- în pauzele mai mari se pot consuma dulciuri ( zahăr, glucoză, miere, etc.). Ciocolata nu este indicată în timpul efortului;
- iarna pe vreme rea ( viscol, ceaţă, ger), deplasarea se face în grup compact dacă zona nu prezintă pericol de avalanşe;
- iarna, pauzele mai lungi, în special pe vânt puternic, trebuie evitate. Se recomandă etapele lungi, într-un tempo moderat, cu pauze scurte şi puţine. Opririle de 5-10 minute sunt cele mai indicate şi se vor face în locuri ferite de vânt, fie lânga obstacole naturale fie improvizând mijloace de protecţie. Dacă nu sunt absolut necesare, opririle pot fi evitate;
- În timpul pauzelor este necesară o imbrăcăminte mai călduroasă decât cea din timpul mersului. Dacă pauza este mai mare se va schimba îmbrăcămintea transpirată şi se vor consuma băuturi calde excluzându-se alcoolul;
- în timpul mersului pe viscol sau zăpadă adâncă, capul coloanei va fi schimbat cât mai des. Dacă sunt, să se folosească urmele existente;
- observarea reciprocă este cel mai bun remediu împotriva degerăturilor ;
- rămânerea în urma grupului nu trebuie admisă sub nici un motiv ;
când dificultăţile cresc, mai înainte de toate trebuie să se păstreze buna dispoziţie; adeseori accidentele survin după depăşirea unor dificultăţi , datorită faptului că ” răsuflam uşuraţi” şi atenţia începe să scadă.
- în timpul deplasărilor la munte centrul de greutate al turistului trebuie sa descrie pe cât posibil o linie dreaptă;
- la trecerea peste pietre şi mici denivelări este de preferat să se ocolească sau să se păşească peste obstacole; dacă aceasta nu este posibil se va călca integral cu piciorul îndoit.
- întotdeauna evitaţi să folosiţi aşa-zisele ” scurtături “, un punct aflat ” la câţiva paşi “, se poate dovedi a fi mult mai departe decât v-aţi închipuit, el va poate pune în situaţia de a nu îl atinge şi în imposibilitatea întoarcerii la punctul de plecare. În acest mod puteţi pierde o groază de timp ca să nu mai vorbim de pericolele la care vă expuneţi. În concluzie nu vă abateţi de la traseu şi încercaţi să respectaţi marcajele turistice.