Jura 13 Ianuarie 2008
Fotografii oferite de: Laczi Ghib
Adaugat la: 13 Ianuarie 2008
Zona: France Jura

---

18 fotografii, 1693 vizite, 2 comentarii

Pentru oricare montaniard, iubitor de drumetii si amic al muntelui din tara hexagonului, dar si din tarile vecine, Elvetia si Germania, GTJ-ul este un must, o chestie care daca nu ai facut-o nu ai facut un lucru elementar si de baza, nu poti sa stai in fata si nu ai ce vorbi cu confratii tai in ale naturii si muntelui. Si pentru asta ai o paleta larga de feluri de face la grande traversee de Jura, vara pe jos, calare sau cu bitza, si iarna cu rachete, schiuri de tura si mai ales de fond.

La Grande Traversee de Jura,la geteje… deja numele te face sa visezi, »marea traversare » deja te arunca pe ecranul unui peisaj nordic, scandinavo-canadi-siberian, cu hoarde de reni si paduri inzapezite si ursi polari care privesc placid cum tu, te lupti printre nameti si frig, te o opresti o clipa si te minunezi de miracolul unei aurore boreale… si te trezesti.

Am facut-o si eu! Si sau fiu drept se face deja un moment de cand in mintea mea… geteje… geteje, si am gandit-o inainte cu intensitate si febrilitatea ce ma caracterizeaza cand ma agat de un vis. Si in ideea « de ce sa traversez Delta Dunarii cu caiacul vara, cand o pot face iarna », am gandit sa o fac mai cu motz, mai special, in primul rand in solitar, apoi cu cortul, ca doar in cabane poate toata lumea, in rachete de zapada si tragand dupa mine un fel de sanie numita de laponi, pulka, in care poti sa iti pui tot bagajul si in multe altele in plus, nu esti apasat de greutate pe umeri si aluneca atasata de mijlocul tau, de un ren sau caine eschimos. Si cum nu am caine si apartamentul meu e prea mic pentru un ren… Am vazut eu asta la Mike Horn, la Messner si la Jean Luis Etienne care o fost primul om care, prin anii septezeci, o ajuns la Polul Nord cu fortele proprii, pe picioarele lui, tragand intr-o asemenea pulka vreo o suta de kile, cam cat ii trebuia in faina de malai ca sa ajunga pana acolo… (zau, oameni buni, aveti grija ce le dati copiilor sa citeasca cand is mici, ca cine stie ce idei le vin mai tarziu…)

Am optat pentru aceasta pulka si din cauza ca, da’ ramane intre noi, ma cam doare spatele in ultima vreme, fac riduri la ochi, parca imi creste parul in nas… imbatranesc, ce naiba!

Si uite asa a inceput aventura, ca de obicei cu procuratul materialelor, in momentul in care imi cumparam rachetele mi s-o cuibarit, asa, o frica in san, daca nu o sa fie zapada!! si o sa avem o iarna ca anu’ trecut cu doar doua zile de zapada. E drept ca e putin cam normal sa se uite vanzatoarea la tine ciudat cand iti cumperi rachete (de zapada!). In tricou. E drept ca inceput de decembrie a fost cam calduros, abia spre sfarsit mai rece, dar nu destul, insa mai sus de 1100 de m a nins, cam de un metru. Uf! Cu pulka a fost mai greu, exista in comert cam la un sfert din salariul meu, prea mult, exista pe ebay dar le iau altii inantea ta, poti sa le faci singur da’ iasa grele si urate, si pana la urma am optat pentru o sanie pentru copii. De doua locuri. Din plastic. Pentru ca saniile din ziua de azi nu se mai fac din fier si o scandura, cu un coniac platit la sudorul din sectie de la uzina unde lucra tata. Si apoi sania asta de plastic avea o super forma ideala. Si un pret superideal.

Si iata-ma in ultima saptamana de vacantza de inceput de an 2008, cum intr-o joi (cam tuciurie) dimineata ma aflu eu, rachetele si pulka mea la izvoarele Doubs-ului. Acolo unde incepe GTJ-ul. Ta-ra-ta-tarra. Masivul nu incepe aici dar marea traversare,da! Asta ca sa nu se amestece traseele de schi cu alea de rachete, poate pentru a evita niscavai accidente. Dar e zapada si asta e bine; la inceput, lin si drept, asa ca sa nu te sperii de la inceput, apoi urmeaza o panta si incep sa transpir (cam miroase a vin transpiratia asta, Lotzane,…sarbatorile ei de treaba!) dar ritmul e bun si betele de schi musca ritmic din zapada, sania ma urmeaza catzel, fara nici un efort. Foarte bine marcat traseul, de fapt balizat provizoriu cu stegulete, pe care le inlatura la sfarsit de sezon. E discret, si nu oboseste ochiul dornic de « verde » cu kilograme de vopsea de ulei pe trunchiuri de arbori. Si asta inseamna ca exista oameni care se ocupa in mod regulat de asta, si ca parcul natural are cheltuieli de personal. Dar si castig, e sigur.

Poteca este bine batatorita si zapada tare, e si normal dupa sarbatori si vacantele in care toti citadinii veniti la natura, branza topita si vin, si-au incercat materialele, schiurile si rachetele noi noute gasite sub pomul de Craciun. E bine asta. O sa le foloseasca cam de doua ori, si o sa le gasim la second hand la anul (paranteza:de ce ii spunem pomul de Craciun cand de fapt este un brad, sau molid, deci tehnic un copac… poate ca inante de a pune globuri de sticla, in el atarnam mere…).

Dar este cald, se topeste zapada de pe brazi si cade cam imi miroase rau asta. Si pe drept, ma opresc la amiaza sa inghit o smochina, o maslina… si incepe sa picure… apoi sa ploaie de-a binelea. Dar nu carnesc din nas, ii dau bice inainte, si ma bucur de singuratate, nimeni pe portiunea asta de traseu, nici macar o veverita,bag capul in pamant (zapada, pardon!) si nu ma opresc pana cade seara si caut un loc de cort. Si imi regasesc vechile bune obiceiuri, pune cortul, fa focul, bea o ciorba (am uitat sa iau lingura), o clipa sa respiri tot aerul si sa iti curetzi mintea. Conform ghidului-carte, care de altfel a costat prea mult pentru schitzatul si caricaturalul continut, am facut doua etape intr-o zi, Mouthe-Chaux Neuve-Chappelle de Bois, asta din sapte etape prevazute. Nu-i rau. Energia inceputului. Sau incepatorului?! Dorm bine, dar ploua toata noaptea. Cam multa ploaie pentru o tura de rachete de zapada, muica ei de incalzire globala si dereglare meteorologica.

A doua zi e bine, si la fel trasez pe o poteca fara picior de om, ma bucur de peisaj si mai ales de toate urmele lasate de animale in zapada, care acum se vad clar. Urme de iepuri, de vulpe, de mistreti care au ramat zapada pana la pamant in cautare de jir. Parca ii poti vedea, negrii si parosi, grohaind, in sir indian prin nameti, daca te uiti mai atenti ai sa vezi poteca lor plina de fire de par dur,condusi de bestia cea mare, care o data ce a gasit locul bun sub un fag viguros, da comanda la imprastiat si la rascolit. De altfel bestia neagra am gasit-o, rupta, putin mai departe, numai oase si bucati de blana. Lupii?! Au fost decimati pana la ultimul in urma cu douazeci de ani, iar ultimul urs din Pirinei se pare ca a fost impuscat “accidental”acum doi ani. De, ii neam iubitor de vanatoare si cica le omoara oile si cine mai maninca branza inverzita?!Dar se pare ca revine din tarile vecine. Dar la fel de bine se putea sa fii fost caiinii de tractiune, de sanie, fiind multi pasionati crescatori in zona; azi am intersectat cateva atelaje; de altfel exista si crescatori de reni care propun turistilor ture calare (cal -calare, ren-renale??!) acestia functioneaza realmente ca o haita si se intampla sa mai faca cate-o escapada de capul lor prin padurile jurasiene. Si fiind verisorii cei mai apropiati de lupi…imi aduc aminte ca Nicolas Vanier, cel care a dus la bun sfarsit travesarea Siberiei cu atelaj canin in “Odiseea Siberiana”, spunea ca a fost nevoit sa plateasca din cauza cainilor sai vreo doua vaci, cateva oi si capre. Imi continuu drumul spunandu-mi ca lupii nu ataca omul. Decat in cazuri rare. Cat de rare?!!

Si continua sa ploua. Zapada e inca buna, e inghetata si merg bine, dar daca nu ingheata la noapte o sa am de-a face dimineata, sub picioarele mele, cu un enorm burete alb, imbibat de apa.

Cand ma opresc pentru campat sunt ud leoarca (cine ar fi crezut ca ploua la inceput de ianuarie la altitudinea asta?)aprind un foc si incerc sa usc tot. Deja ca lemnele sunt ude. Mai trec inca shiori de fond, si sunt mirati sa vada pe cineva care face un bivuac, dar nu se opresc la vorba, se lasa seara si se grabesc la cabane. Sunt undeva intre Darbela si La Frasse. Am facut din nou cam o etapa si jumatate.

Si ploua.

Cam in fiecare seara topesc zapada, cam patru litri, doi pentru toata noaptea, noptile sunt lungi in cort iarna, mai ales singur, intri seara la sase si iesi dimineata la opt (noroc ca am incarcat in pulka lectura), stai cam 12 ore in cort, si efortul de peste zi cere apa; si alti doi pentru traseul de a doua zi. Dar gustul zapezii topite ma scarbeste din ce in ce mai mult, are un miros de prafuit, de petrol, de mazut. Cei drept sunt doar la 1200 m de alt intre state industrializate, dar stiu ca si in Fagaras la 2000 de m indulceam zapada cu sucuri praf. Sunt sigur ca acum 50 de ani apa din zapada topita avea un alt gust. Este inca un reper de concentratie in aer si apa a tuturor noxelor unei planete bolnave. Nu vreau sa cant aceeasi melodie care o avem aproape zilnic televizata despre efectul de sera, care deseori este ea insasi un comert necinstit, vreau pur si simplu ca zapada noastra de azi cat o fi ea de alba, e murdara.

De doua nopti si o zi ploaie, intr-un peisaj de iarna, suficient ca sa iti distruga moralul, si sa te incarce de ganduri negre de renuntzare. Cortul care il am, a ajuns la limitele lui de retentie, este unul ieftin (deh, anul asta planurile is mai mari ca bugetul) si neadecvat ploii asteia, ia apa si face si condens, destul ca sa ma trezesc dimineatza cu spatele umed si roamaneste spus cu… posteriorul in sus. Si bina ca sunt singur de data asta, stiu pe cativa care au avut de-a face cu mine in diminetzi asemanatoare, ca un urs trezit, si stiu ca pot fi de-a dreptul dezagrabil.

Avansez greu, ma afund chiar si cu rachetele intr-un fel de mortar beton mocirla de zapada.  Ma bucur totusi ca sania ma urmeaza destul de usor, ma afund cu rachete, daca aveam si un rucasac in spate intram pana la brau. Cel mai bine imi dau seama de asta cand trec deasupra unui parau care a dezghetat ascuns sub zapada, aici chiar inot dea binelea. In ianuarie intr-o regiune care ar trebui sa fie la cel putin minus 20 grade, eu sunt sunt leoarca pana la brau si mai am 12 km pana sfarsitul etapei cu un cort si un sac de dormit ud.

Dar lucrez in masiv si in jurul lui, de o bucata de timp, si cum eu cred in ideea ca oamenii simpatici cad peste oameni simpatici, cunosc o familie in satul urmator, care tine o pensiune si unde stiu ca sunt intotdeauna bine venit, stiu ca o sa fiu la uscat, si fac repede restul de traseu, si ma bucur sa imi regasesc vechile cunostiinte, caldura si un pahar de vorba. Imi trag sufletu. Meteo anunta timp mai bun. Fac penultima etapa, inceputul coborarii din masiv si pe La Pesse, incep sa imi dau seama de o cruda realitate. Ca sa faci ture cu o pulka e bine. Este ideal. Atata timp cat ai zapada. Si la La Pesse se intinde inaintea mea o cocoasa de gol alpin inierbata, fara o urma de zapada. Sa porti o sanie in spate e o alta cruda realitate. Sa treci pe langa primarie si sa il vezi pe badea Jerome, ca se abtine sa nu rada e o alta realitate. Neverosimila.

Inclinat peste harta traseului GTJ de rachete, incerc sa imi explic poteca intortocheata ce au ales-o deschzizatorii de traseu, se duce la stanga cand ar fi putut sa mearga pe curba de nivel, trece neaparat prin inima satului, ca te scoate de pe vale sa te urce la un punct, sa te coboare in alta vale si sa te readuca in valea din care ai plecat. Si am inteles. Jura este masivul, in care inainte se plimbau brambura hoarde de tot felul de brontozauri in epoca in care nu stiau ca se cheama jurasica si ca o se faca filme cu ei, si drept dovada si-au lasat oasele si urmele cam peste tot in masiv, Jura este masivul de unde au plecat (si au revenit) colonisti catre Quebec, aceia care au sanii trase de caini, iubitori de frig,este locul unde Pasteur inventa pelicilina (fara sa stie ca si Babes a facut-o) si normal, cu toate felurile de branza lasata sa mucegaiasca pentru deliciul gastronomic, este locul unde se intruneste lemnul de brad, pamntul lutos si soarele rece de dimineata in cela mai bune vinuri albe din lume. Este o zona care a cazut economic si a renascut prin turism. Si duce o mare lupta pentru a vinde acest produs turistic si pomposul nume de mare traversare da bine la public. Si in plus eu am cazut in plasa pentru ca Jura seamana leit cu Carpatii de care mi-i atat de dor. Si am inteles, ca traseul marii traversari nu a fost facut sa il faci in solitar, cu cortul ud, cu chin, cu rachete asa cum fac “aia mari” la polul nord, ci sa te bucuri de o plimbare intre doua cabane, hoteluri si pensiuni, si intre timp sa te opresti la o vinarie si sa degusti o branza buna. Sa faci economia locala sa ruleze, sa dai un sens pentru toata munca care nu o vedem in spatele unui produs si serviciu de calitate.

Am inceput sa fac o pasiune pentru “traversari”, ca si cum astept ca in decursul a tot ce inseamna, distanta si timp, oameni si caractere, situatii intalnite, sa descopar ceea ce nici nu stiu ca caut. Imi plac si mai pregatesc si altele, dar data viitoare o sa fiu atent sa ma uit mai mult dincolo de gardul vopsit.